CADRUL ISTORIC – SOCIAL
Atestarea documentar – istorica a localitatii Sard, dateaza inca din perioada preistorica, continuand cu perioada daco-romana prin descoperirile de obiect istoric aflate actualmente in inventarul istoric al Muzeului Unirii din Alba Iulia.
Teritorial, satul este situat in apropierea cetatii dacice de la Piatra Craivei, pe artera ce leaga aceasta cetate de capitala dacilor din muntii Orastie de cetatile de pe Valea Sebesului si exploatarile aurifice din Muntii Apuseni.
Prima mentionare documentara a atestarii localitatii Sard apare la anul 1238 in actul emis de regele Bela al IV-lea al Ungariei cu ocazia asezarii in hotarele satului a unor colonisti („oaspeti”) sasi. In acelasi document este precizat si existenta la N-V a localitatii Sard a unui stravechi satuc „Sanmartin” (Sfantul Martin), situat in zona dealului „La Bisericuta” unde in urma unor sapaturi arheologice s-a descoperit un cimitir medieval, satul disparand datorita pustiirilor din timpul invaziilor tatare din 1241-1242. Ulterior intr-un act de la 1263 se confirma aparitia satului Sard ca apartinand domeniului Episcopiei Romano – Catolice de la Alba Iulia, iar evenimentele de la 1277, cand sasii din Transilvania s-au rasculat impotriva Episcopiei Romano – Catolice de la Alba Iulia, au facut ca satul sa fie pustiit pentru a 2-a oara de catre sasii rasculati, dar satul se repopuleaza din nou, ramanand sub aceeasi administratie a Episcopiei romano – catolice.
In prima jumatate a sec. al XIV-lea, satul a fost afectat de conflictul dintre Episcopul romano-catolic si voievodul Transilvanie de atunci, conflict in urma caruia regele Carol Rober reda sasilor din Sard – Ighiu mosiile anterioare, cu toate ca conflictele au continuat.
Aparitia invaziei turcilor in zona Alba Iuliei, finalizata prin batalia de la Santimbru, au creat populatiei din aceasta zona o stare de nesiguranta, determinand-o iar sa-si ridice fortificatiile in jurul bisericilor existente, (in cazul satului Sard, in jurul bisericii reformate – 1525) satul ridicandu-se la statut comercial de targ.
Inasprirea situatiei iobagilor, datorita apasatoarelor impozite in bani, produse si munca zilnica impusa de catre mostenirea maghiara si Biserica Romano Catolica, au dus la izbucnirea rascoalelor taranesti din aceasta zona a Vaii Ampoiului.
Mijlocului secolului al XVI-lea produce schimbarea dominatiei acestei zone intre Episcopia Romano - Catolica din Alba Iulia cu principii Transilvaniei, satul Sard devenind parte de Sefie din domeniul fiscal al unor nobili maghiari (preferat pentru principii Transilvaniei pentru partidele de vanatoare, viticultura si distractiei campenesti) iar la Sard contele Teleki construind in sec al XVIII-lea un conac care intra apoi in posesia familiilor nobile Dumitrean si Lupean.
Miscarile sociale din Transilvania din sec al XVIII-lea impotriva nobilimii maghiare; miscarea religioasa a calugarului Sofronie de la Cioara (1759-1761) si marea rascoala condusa de Horea Closca si Crisan (1784-1785) a fost sustinute si de locuitorii satului Sard precum si de preotii lor cu contributia importanta a iobagilor.
Revolutia de la 1848-1849 a implicat si pe locuitorii satului Sard, incepand cu participarea la Adunarea de la Blaj a 40 de feciori condusi de preotul Popa Nicolae, apoi la Sard formandu-se la data de 10 octombrie 1848 o garda nationala romana care alaturi de garda nationala de la Alba Iulia a participat la dezarmarea garzii nationale maghiare din Alba Iulia si imprejurimii, garda nationala romana din Sard, intrand ulterior in componenta Legiunii lui Avram Iancu si apoi a lui Axente Sever impreuna cu care au dus lupte sangeroase impotriva nobilismului maghiar chiar pe raza localitatii Sard, lupte ce au dat ca victime de morti si raniti un numar de 49 de tineri din localitatea Sard.
Pe locuitorii din Sard ii gasim prezenti si-n celelalte manifestari ale luptei nationale din a 2-a jumatate a sec al XIX-lea cand au sprijinit ranitii armatei romane din timpul Razboiului de Independenta din 1877 din Transilvania; implicarea in cadrul Asociatiunii „ASTRA”. In satul Sard s-a organizat intre 1870-1872 miscare sateasca proprie, sustinerea miScarii memorandiste din anii 1892-1894, printr-o adeziune semnata de 266 cetateni din Sard, intitulata „PARINtI AI NOSTRI”.
Satul Sard s-a dat apoi pe campurile de lupta din primul Razboi Mondial (1914-1918), un numar de 61 de tineri eroi care au lasat in urma un numar de 33 de vaduve si 28 orfani de razboi.
Un rol important l-au avut participantii garzii nationale din Sard in numar de 49 de intelectuali si agricultori locali la desfasurarea Marii Adunari Nationale de la 1 Decembrie 1918 si cu participarea a majoritatii satului la acest eveniment (700-800 de persoane).
Marea reforma agrara de la 1921-1927 prin procesul de expropriere a foStilor proprietari nobili, a dus la improprietarirea a 356 de locuitori din Sard, improprietarirea continuand cu alti 114 locuitori.
Cel de-al II-lea razboi mondial a avut si sustinerea a 336 tineri din Sard, dintre care 51 au murit pe campurile de lupta.
Reforma agrara din 1946-1947 a improprietarit cu pamant si padure inca un numar de 113 locuitori din Sard. Incheierea colectivizarii agriculturii la Sard (1962) a cuprins o suprafata de circa 1800 hectare teren din care 610 hectare teren arabil, 200 hectare de vie, restul reprezentand fanate, pasuni, lasandu-se in mod exceptional in proprietatea fiecarei familii din sat gradinile de zarzavat.
Revolutia romanilor din 1989 a dus la redobandirea de catre locuitori a pamanturilor si padurilor satului.